Gândirea – atunci când reflectăm asupra unor întâmplări, când rezolvăm o problemă, învăţăm sau dăm un sfat cuiva, putem spune că aceste activităţi reprezintă tocmai faptul de a gândi. Gândirea este considerată una dintre activităţile specific umane, permitând individului o integrare adaptativă în mediu şi un comportament coerent.
Gândirea este un proces psihic complex. Ea are o poziţie specială faţă de toate celelalte procese, determinându-le modul de producere şi desfăşurare. De exemplu, imaginaţia sau memoria sunt influenţate în conţinuturile lor de prezenţa şi de calitatea actelor de gândire. În absenţa gândirii, imaginaţia şi memoria nu şi-ar putea îndeplini funcţiile.
Gândirii i s-au dat mai multe definiţii, toate recunoscându-i caracterul complex şi rolul determinant în cadrul sistemului psihic. Una dintre aceste consideră gândirea drept capacitatea de a rezolva probleme. În această accepţiune, gândirea se apropie de sensul obişnuit al inteligenţei.
Analizând inteligenţa, psihologul elveţian Jean Piaget s-a întrebat cum anume se explică ea: este un fapt înnăscut sau se dezvoltă în timp? Piaget a condus cercetări în domeniul psihologiei copilului, făcând observaţii minuţioase asupra dezvoltării lui intelectuale. Concluzia lui a fost aceea că inteligenţa se dezvoltă treptat, stadial, în anumite condiţii de interacţiune cu lumea obiectelor şi a persoanelor apropiate. Piaget teoretizează dezvoltarea stadială a inteligenţei, de la naştere până la perioada maturităţii. Teoria sa este cunoscută sub numele de psihologie genetică.
În anii `90 însă, un psiholog american, Howard Gardner, dezvoltă o nouă teorie despre inteligenţă: noi nu avem o singură inteligenţă, ci mai multe, diferite între ele, cu dezvoltare specifică, care împreună se îmbină, dând o matrice a inteligenţelor unei persoane. Toate aceste inteligenţe trebuie dezvoltate pentru a îmbogăţi personalitatea. Teoria sa se numeşte „Teoria inteligenţelor multiple”. Gardner consideră că poziţia sa teoretică nu contrazice poziţia lui Piaget, ea reprezentând o diversificare a acesteia, nu o teorie opusă.
è Definiţie: Gândirea este un proces cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului, care prin coordonarea acţiunilor mentale, extrage şi prelucrează informaţii despre relaţiile categoriale şi determinative, în forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor.
Gândirea este definitorie pentru om, singurul ce poate realiza o cunoaştere logică, raţională. Gândirea conduce şi valorifică toate celelalte procese şi funcţii psihice.
Produsele gândirii sunt: idei, concluzii, sisteme cognitive închegate.
J.P. Guilford identifica patru proprietăţi ale funcţionalităţii gândirii:
Flexibilitatea – schimbarea promptă a sensului gândirii
Fluiditatea – posibilitatea de a avea mai multe idei despre acelaşi subiect
Originalitatea – orientarea către nou
Elaborarea – capacitatea de a finaliza lucrul intelectual
Analiza gândirii impune abordarea următoarelor fapte:
Operaţiile prin care se prelucrează informaţiile
Noţiunile ca unităţi de bază ale gândirii
Latura funcţională permanentă a gândirii: înţelegerea
Rezolvarea de probleme – domeniu performanţial
Analiza şi sinteza – operaţii ce sunt prezente şi la nivel senzorial, dar la nivelul gândirii se realizează superior
*Analiza = se desfac în minte proprietăţile obiectelor şi se gândesc separate – le înţelegem mai bine
*Sinteza = se reface obiectul analizat după schema de desfacere sau alta. Reuşim să ştim mai bine raportul între elementele componente.
Comparaţia – operaţiile prin care stabilim asemănări şi deosebiri între obiecte, în funcţie de un criteriu. Cea mai dificilă comparaţie estea analogia, pentru că se stabilesc asemănări între clase foarte diferite de obiecte.
Abstractizarea = se scot informaţii despre ceea ce este esenţial şi invariant într-o grupare de obiecte, ignorându-se ceea ce este neesenţial, accidental sau neimportant.
Operaţia are, deci, un sens pozitiv de extragere a unor informaţii şi un sens negativ de omitere a altora.
Generalizarea – are două laturi
1. intensivă – de realizare a unui model informaţional pe baza datelor abstruse şi care model se aplică unei clase de obiecte
2. extensivă – se precizează clasa nedefinită de obiecte căreia i se potriveşte modelul informaţional
Concretizarea – drumul invers de la abstractizare la concret: ceea ce este abstract şi general în mintea noastră se aplică în acţiuni concrete = ceea ce a învăţat la şcoală un medic trebuie să ştie să aplice îñ actul medical concret – este la fel de greu procesul acesta ca şi cel de abstractizare sau generalizare.
Operaţiile gândirii se pot grupa şi se pot desfăşura în orice sens.
Noţiunile cuprind informaţii despre ceea ce este caracteristic şi esenţial pentru clasele de obiecte la care se referă.
Ele sunt invariantul de esenţă, produse ale gândirii şi în acelaşi timp sunt şi materialul său de lucru pentru aceasta.
Noţiunea este un invariant categorical (se referă la o categorie de obiecte), este abstractă, neputând să se reducă la niciun „concret”. Ele sunt subiective.
Se organizează sub forma unei piramide – noţiunile cele mai aproape de concret, la bază (ex. pisică – se recunosc uşor pentru că pot fi reprezentate), iar către vârf sunt din ce în ce mai abstracte până la noţiunile cele mai abstracte şi mai generale, numite categorii: materie, spaţiu, timp (acestea nu se mai pot integra într-o categorie superioară).
Toţi oamenii îşi organizează sistemul de noţiuni în aceeaşi formă, ceea ce le permite comunicarea şi cunoaşterea realului.
Noţiunile se formează şi se dezvoltă de-a lungul vieţii şi ele cuprind informaţii mai mult sau mai puţin adecvate despre real.
Clasificarea noţiunilor în funcţie de adaptarea lor la real:
1. Noţiunile empirice – noţiuni pe care şi le formează o persoană în funcţie de experienţa personală şi care cuprind elemente accidentale, uneori chiar neesenţiale sau chiar conţin informaţii eronate despre o clasă de obiecte.
Se întâmplă ca acest tip de noţiuni să fie şi puternic susţinute afectiv şi atunci ele sunt tratate de subiect ca fiind certitudini şi va acţiona în virtutea lor. Noţiunile empirice maturizate, pot să se apropie de esenţial şi astfel să fie utile persoanei în adaptarea sa la mediu. Recunoaştem o noţiune maturată dacă se poate cumva defini. Multe din noţiunile de care dispune o persoană sunt empirice.
2. Noţiuni ştiinţifice – conţinutul lor conţine informaţii relativ obiective despre o clasă de obiecte, având la bază o serie de cercetări ştiinţifice de experimente ce permit o reflectare a realului mai adecvată.
Noţiunile, la nivelul gândirii se grupează, formând propoziţii sau sisteme de derivare, tip raţionament.
Formarea noţiunilor şi a sistemelor cognitive, sunt de tip procesual, şi se identifică în linii generale cu învăţarea cognitivă. Învăţarea cognitivă presupune nu numai achiziţie de informaţii înţelese, ci şi sisteme operatorii care să permită prelucrarea informaţiilor şi în ultimă instanţă să permită adaptarea optimă la mediul natural şi social.
Calitatea noţiunilor de care dispune o persoană, cât şi diversitatea şi cantitatea lor, precum şi nivelul lor de operaţionalitate, dă măsura cât de bine se poate adapta la real şi la ce segmente ale acestui real.
Orice persoană poate gândi orice, folosind două strategii.
Strategia este un mod de a aborda o o activitate.
Strategia algoritmică = abordezi prelucrarea informaţiilor prin gândire apelând la reţete, modele, algoritmi (serii de operaţii care se desfăşoară mereu la fel şi s-au dovedit eficiente; algoritmii fie sunt descoperiţi de persoană, fie sunt solicitaţi celorlalţi oameni).
Algoritmii au avantajul că duc sigur la succes, iar rezultatul este mereu acelaşi, nu se obţine nimic nou sau în plus. Oamenii apelează la strategii algoritmice în procesul de adaptare la mediu, pentru că este mai comod şi nu sunt riscuri. Există însă, o problemă, situaţiile de viaţă nu sunt identice, se modifică mereu, ceea ce nu poate să facă un algoritm verificat, inoperant.
Strategia euristică = presupune evitarea reţetelor şi căutarea de noi căi de adaptare, de rezolvare a problemelor. Această strategie duce la descoperiri şi invenţii.
Descoperirea reprezintă ceea ce există în realitate şi se află la un moment dat.
Invenţia reprezintă ceea ce nu exista în natură şi este realizat de om.
Strategia euristică este mai dificilă decât strategia algoritmică, necesitând efort şi asumarea riscurilor.
În mod normal un om nu poate să folosească exclusiv aceste două starategii ci numai combinaţii ale celor două, dar în care domină una sau cealaltă.
Rezolvarea problemelor – inteligenţa se defineşte, aşadar, în legătură cu capacitatea de a rezolva probleme.
O problemă este o dificultate conştientizată. Ea are un caracter de noutate pentru subiectul respectiv, care nu are o soluţie pe care să o aplice imediat. Subiectul trebuie să îşi construiască sau să descopere soluţia, nu numai să o aplice. Această dublă activitate reprezintă, după psihologul Robert Gagné, o rezolvare productivă de probleme.
O strategie frecventă a rezolvării de probleme poate fi redată prin câţiva paşi:
a) situaţia de pornire, în care subiectul nu are dificultăţi în a-şi explica evenimentele cu care are de-a face. Este situaţia normală.
b) crearea unei situaţii problematice în care subiectul nu poate explica anumite fapte
c) formularea problemei propriu-zise, în care subiectul conştientizează şi verbalizează dificultatea în care se află
d) formularea unei ipoteze de rezolvare a problemei şi verificarea ei. În cazul în care ea nu se verifică, subiectul renunţă la ipoteză, formulând o alta.
e) revenirea la o situaţie considerată normală, lărgită prin cunoştinţele aduse de rezolvarea problemei date, în care subiectul poate rezolva şi explica situaţiile cu care se confruntă în mod obişnuit.
